Lăsând la o parte faptul că nu-i adevărat că ne folosim doar 10% din creier, ci 100% pe durata a 24 de ore, filmul are cadre foarte bune. Nu e adevărat că ne folosim puțin din creier, doar n-ar renunța nimeni la nicio porțiune, să îi fie extirpată, cum se poate zice despre apendice. Ce e adevărat e că 95% din procesare nu e conștientă și e bine să fie automată, n-ar fi un lucru bun să facem inima să bată voluntar, să ne ducem la somn și să uităm să o mai facem să bată.
Dar lăsând asta la o parte, Luc Besson explorează marginile științei așa cum fiecare regizor bun o face, fără să provoace plictiseala. Bilă albă.
Ce nu mi-a plăcut a fost aroganța lui Lucy. Nu știu dacă așa e personajul sau Scarlett a ales să-l interpreteze așa. E vorba de prea multe momente în care își arăta superioritatea, îi făcea pe oameni să plutească, controla materia etc. Să îți arăți superioritatea atât de des e stupid, nu inteligent. 
Aroganța a devenit supărătoare atunci când un savant i-a cerut să facă o demonstrație rapidă că are capacități supraomenești. În loc să își schimbe culoarea părului, să facă toate telefoanele din sală să sune, să leviteze ceva, a ales ceva de prost gust, ca toți aroganții: să îi amintească de rana pierderii cuiva drag, să îi descrie chiar accidentul cu lux de detalii...
La câtă inteligență se presupune că avea Lucy, avea prea puțină emoție. Dacă tot creierul i-a fost „genializat” cu un drog, atunci și emoțiile, jumătate din creier, ar fi trebuit să îi fie sporite și să găsească mai multă compasiune, nu să ucidă de plăcere pe străzile Parisului, aruncând mașini în dreapta și-n stânga să își facă loc. La puterea ei, zburam, nu mai conduceam o mașină.
Finalul filmului m-a ținut în suspans, eram curios dacă atinge sau nu 100% și ce se va întâmpla. Cu toată puterea aceea ar fi trebuit să poată opri și gloanțe, să vindece răni etc. De ce apelează la Morgan Freeman dacă i-a citit toate lucrările, nu știu.